Goodbye, goodbye, you’ll never know

“But how could I, a poor dazed village lad, avoid that wonderful inconsistency into which the best and wisest of men fall every day?”

În lumea mea, oamenii nu vorbesc… Se înţeleg din fapte şi din priviri şi totul decurge mult mai natural. Spectacolul se desfăşoară în cea mai profundă dintre linişti şi se imprimă în amintiri ca o înlănţuire de mişcări, de tonuri de culoare, de intenţii, de intuiţii… Acolo, oamenii nu sunt maturi şi nu îşi discută problemele; în fond, ce poate să facă o vorbă decât să accentueze regretul? Nu poate să rezolve nimic, timpul nu se dă îndărăt şi problemele nu se dezrădăcinează şi nu dispar. Să ierţi, adesea, tot o vorbă e. Ca să ierţi cu adevărat n-ai nevoie de glas.

Asta e vorba – doar un accent, o altă mască. E un infantilism lipsit de valoare. Vorba proştilor e mică şi vremelnică, se pierde şi nu mai lasă-n urma ei nici măcar zgomot. Şi vorba geniilor e tot vremelnică – aceea se transformă în faptă.

Vorba e slăbiciune, căci să vrei vorbe e slăbiciune, iar noi vrem vorbe. Le vrem neîncetat şi nu ne-am mai sătura să le auzim; cele bune ne bucură, iar cele rele ne stârnesc. Vorba rea stârneşte şi mai multă vorbă. Astăzi, tu m-ai rănit cu vorba ta, iar eu  ţi-am spus în gândul meu să te maturizezi odată. Adevărul e că vorba ta, ca toate vorbele, abundă în obscuritate, vine din nimic şi are să sfârşească tot într-acolo şi n-ar fi trebuit să mă rănească. A fost însă o lovitură, o crăpătură în scutul meu impecabil de linişte. Ştii cât de mult îmi ia să îl repar de fiecare dată… ?

Eu spun lucruri urâte… Nu m-am obişnuit încă să vorbesc, nu am învăţat, sunt o neştiutuoare cu vorbă mică şi vremelnică. Există o prăpastie între ceea ce spun şi ceea ce gândesc, aceea e lumea voastră. Când vorba mea ideală, uşoară şi lipsită de cuvânt se poticneşte de ţărmurile prăpăstioase ale lumii voastre, capătă un ecou distructiv şi făţarnic, aceea e vorba voastră. Visez că o să-nvăţ, cândva, să vă vorbesc pe înţelesul vostru şi că o să-ncetez atunci să mai grăiesc nevrute. Sau, poate, o să-mi învăţaţi voi dialectul, de ce nu… ? Atunci, nădăjduiesc, are să fie una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea.

În lumea mea, oamenii nu vorbesc. Aici, vorbesc pentru că nu au cunoscut liniştea…

Propriul meu creier mă trădează. Poate că zace acolo mai multă mârşăvie decât am cutezat să cred, pe care numai cele mai vechi deziluzii reuşesc s-o stârnească. Acum că nici pe mine nu mă mai am de partea mea, secretul meu n-o să se mai transforme în cuvânt mult timp de-acum încolo. Cui să i-l mai ofer? Pe cine să mai decorez cu josnicia ce mă răscoleşte? Cât de zdravăn să-l mai arunc, cât de departe de mine? În ce direcţie să-l mai zoresc şi cu ce lacăte să-i mai împiedic întoarcerea?

Soluţia, patetică prin simplitatea ei, nu îşi mai are rostul. Toată povestea asta e tardivă.

Şi aşa am visat un artist

A existat cu mult timp în urmă un rege self-absorbed, temut, inteligent şi ahtiat după putere. Acesta iubea însă arta şi mintea umană, lucruri ce îl fascinau în mod desăvârşit şi care îi îmblânzeau caracterul năvalnic.

Într-o zi, hotărând să se folosească de sus-punerea sa pentru a-şi potoli setea de artă, ordonă să fie chemat la curtea regală nu orice artist, ci cel mai talentat, mai competent şi mai harnic dintre artişti. La auzul acestei onorabile solicitări, mai mulţi candidaţi s-au arătat dispuşi să preia postul oferit de rege şi s-au prezentat în faţa acestuia cu omagii şi cu cele mai valoroase obiecte de artă cărora le dăduseră, până atunci, formă. Dintre aceştia, era unul singur ce le putea face pe toate: să cânte, să danseze, să picteze şi să deseneze, să sculpteze, să interpreteze roluri cu o demnitate impresionantă, să scrie poveşti şi poeme nobile, fermecătoare şi pline de înţeles. Regele nu a stat pe gânduri, l-a angajat imediat pe artist, dar i-a spus:

- Dacă vrei într-adevăr să mă slujeşti şi să mă încânţi cu talentul tău, trebuie să cunoşti şi să ţii cont de două lucruri: va trebui să munceşti zi şi noapte şi nu voi lăsa pe nimeni altcineva să se bucure de reuşitele tale. Te vei întoarce în anonimat, înţelegi? Ce părere ai, încă mai eşti dispus să îţi iei rolul în primire?

Artistul a stăruit în decizia sa, aşa că regele l-a zorit, îndemnându-l să se apuce de treabă chiar în acea zi.

Artistul îndeplinea toate cerinţele şi aşteptările conducătorului, din mâinile sale ieşind nenumărate opere de artă, ceea ce, la început, l-a încântat nespus pe superiorul său. Ulterior însă, văzând că artizanul nu era deloc deranjat de programul strict şi chinuitor ce îi era impus, lucrând mereu cu zâmbetul pe buze şi aflându-se într-o stare de armonie supremă, regele s-a arătat confuz, vexat şi plictisit, aşa că s-a dus să-i vorbească, pentru a lămuri lucrurile. După ce i-a relatat neînţelegerile sale, supusul i-a răspuns:

- Dacă Maiestatea Voastră nu îmi înţelege comportamentul, asta nu poate să însemne decât că nu înţelege arta. E în regulă, adăugă. Oamenii iubesc lucruri pe care nu le înţeleg.

Regele s-a simţit ofensat de atitudinea umilului său angajat şi, deşi ar fi vrut să îl expedieze în acel moment de la curte, îşi dădea seama că nu putea renunţa la o personalitate atât de talentată şi de valoroasă, aşa că îl lăsă să îşi vadă în continuare de lucru şi începu să urzească un plan pentru a-i arăta artistului că se înşeala şi pentru a-i arăta caznele pe care trebuie să le îndure ca să muncească în slujba sa. Astfel, s-a folosit de cea de-a doua pasiune a sa şi a hotărât să cheme oameni cât mai iscusiţi şi mai isteţi care să se pună în calea artistului prin şiretlicuri cât mai ingenioase. Avea astfel să stea şi să le observe tuturor caracterele, să se minuneze în faţa mecanismelor complicate ce le pun minţile în mişcare şi să îl răsplătească, într-un final, pe cel mai ager la minte.

Au venit viteji şi înţelepţi din toate colţurile tărâmului, fiecare dintre ei promiţând că vor pune capăt neregulilor ce se petrec datorită artistului, însă acesta nu s-a speriat, nu s-a simţit ameninţat ori ilpsit de scăpare. A continuat să îşi facă treaba indiferent de cei ce se aflau neîncetat în apropierea sa, născocind noi şi noi tehnici prin care să îi distragă atenţia. Atunci când îl găseau pictând, oamenii îi furau ustensilele sau vărsau vopsele pe pânzele sale; dacă îl găseau repetând replicile complicate din scenele mai deosebite, începeau să vorbească alături de el vrute şi nevrute, pentru a-i acoperi vocea şi pentru a-l face să-şi piardă răbdarea. Când îl vedeau că se pregătea să între în ringul de dans, cei mai zdraveni săreau pe el, îl capturau şi-l imobilizau, legându-l de vreun stâlp sau de vreo masă, însă acesta îşi găsea de fiecare dată scăparea şi îşi continua numărul.

Văzând că niciuna dintre metodele încercate nu dă roade, regele, exasperat, i-a trimis pe toţi acasă şi s-a închis în camera sa, căutând cu disperare o nouă soluţie. Într-o zi, însă, a mai sosit un om, un bătrân ce a implorat să fie primit, motivând că a întârziat zile întregi deoarece vine de foarte departe şi susţinând că ştie cum să-l oprească pe artist.. Regele s-a înduplecat şi, deznădăjduit, l-a înştiinţat pe bătrân că poate face ce vrea şi că tot nu va reuşi să-şi ducă planul până la capăt.

În prima zi, bătrânul l-a găsit pe artist în salon, realizând o pictură extraordinară, cum nu îi mai fusese dat să vadă. S-a apropiat şi tot ce a făcut a fost să îl privească insistent pe cel ce şi-a continuat în tihnă lucrarea.

A doua zi, l-a găsit pe fantasticul om pe scenă, la pian, cântând o minunată arie ce, stăpânită de el, semăna cu un vis ţesut în somnul unei nimfe. I-a dat răgaz să îşi termine reprezentaţia, iar apoi a urcat alături de el pe scenă şi i-a vorbit. L-a rugat să îi povestească despre el şi despre arta sa, legându-se între cei doi o conversaţie animată şi interesantă.

Atunci când regele a auzit despre faptele bătrânului, s-a înfuriat şi a dorit să îl alunge, spunând că îşi bate joc de el şi de ordinele sale, însă înţeleptul l-a rugat să îi mai acorde o zi. Şi-a primit timpul, deşi regele nu era deloc convins.

În ce-a de-a treia zi, bătrânul l-a găsit pe artist sculptând. Ca şi în zilele trecute, s-a apropiat paşnic de el, fără a-l întrerupe. De data asta, l-a întrebat:

- Ce faci aici? Ce este asta?

Artistul i-a explicat viziunea sa, încercând să-l introducă pe tărâmul său creativ. I-a vorbit despre concepţii, curente artistice şi tehnici de realizare a componentelor unei sculpturi, reducând totul la un limbaj pe înţelesul oricărui necunoscător.

- Nu înţeleg, a mărturisit înţeleptul, după lungi cugetări desfăşurate în linişte.

- E foarte simplu, replică celălalt, oferindu-i apoi alte câteva explicaţii.

- De ce faci asta? insistă bătrânul.

Nu primi niciun răspuns.

- Nu crezi că îţi pierzi timpul? continuă el.

Artistul îl ignoră.

- N-ai s-ajungi nicăieri, tu nu cunoşti decât arta ta. Nu e de-ajuns.

După alte câteva replici usturătoare, însă aruncate pe un ton calm şi cugetat, înţeleptul a crezut că şi-a îndeplinit scopul, deoarce artistul s-a oprit din sculptat şi l-a privit. A crezut că vorbele sale au atins un punct sensibil, la care nimeni altcineva nu mai reuşise să ajungă. Artistul însă, îi vorbi:

- Bătrâne, şi tu, precum regele, îmi spuneţi că nu îmi înţelegeţi creaţiile. M-am mai confruntat cu asta şi înainte. Când am venit aici, regele m-a avertizat că va trebui să mă întorc în anonimat, însă înainte, aveam parte de admiratori distinşi ce îmi cunoşteau munca şi, pentru că nu e posibil ca cineva să nu stârnească nici măcar o părere negativă, ei bine, aveam şi critici. Critici drastici ce îmi spuneau, la fel cum mi s-a spus şi acum, că nu îmi înţeleg arta. Nu puteam să mă las descurajat de ei, căci ceea ce fac îmi oferă cea mai mare fericire, aşa că i-am lăsat să vorbească. Iar în timp, am învăţat că, artist fiind, voi avea parte de mulţi privitori care nu mă vor înţelege, iar datoria mea este să mă asigur că neînţelegerea lor este ignoranţa lor, şi nu nepriceperea mea.

Auzind aceste cuvinte, bătrânul s-a îndepărtat şi l-a lăsat pe artizan să îşi termine treaba, a mers la rege şi s-a recunoscut învins. În scurt timp a plecat de la curtea regală şi, în drumul său, le spunea tuturor celor pe care îi întâlnea să nu se mai pună vreodată în calea artistului.

Regele, văzând că nici măcar o minte atât de puternică, ce s-a gândit să încerce să îl distragă de la munca sa fără violenţă, ci printr-un şiretlic de ordin psihologic, nu îl poate opri pe supusul său, l-a alungat, zicându-i să îşi recapete gloria de mult avută. Acesta i-a răspuns:

- Maiestate, am minţit când i-am spus înţeleptului că am avut parte de faimă. Înainte să vin aici, eram necunoscut, neluat în seamă, nimeni nu era interesat să îmi descopere talentele. Eu eram singurul ce a avut încredere în puterile mele. Ştiam, însă, că odată ce voi strânge vrăjmaşi de partea mea, am să strâng şi laude. Nu am făcut decât să anticipez reacţia oamenilor, când mă voi întoarce: acum vor privi cu respect timpul petrecut de mine la curtea regală, necunoscând caznele prin care am trecut. Ei vor cunoaşte doar ambalajul, şlefuit de obstacolele ce mi-au apărut în cale. Încercările de a mă opri au fost pentru mine, de fapt, nişte favoruri, nişte cadouri. Cei ce ţi se opun sunt cei ce îţi oferă mai mult ajutor.

Vorbele artistului s-au adeverit: şi-a câştigat faima bine meritată. În ciuda acestui lucru, nu a făcut decât să lucreze în continuare în atelierul său dărăpănat de la marginea unui sat sărăcăcios, în liniştea zilelor lungi de vară sau în vuietul celor de iarnă, lipsit de compania prinţilor şi a prinţeselor, judecat doar de păsările ce, libere, zburau pe la ferestrele sale.

De obicei, mă las cuprinsă de o stinghereală distructivă în ceea ce mă priveşte pe mine ca şi creatoare de ceva, ca şi întreprinzătoare a unei acţiuni ceva mai complicate decât tabieturile şi obligaţiile cu care mă confrunt zilnic. Îmi e greu să ies din sfera obişnuinţei şi mai ales din sfera cicatricilor ce determină rutina existentă deja. Cred că, dacă  le-am analiza în profunzime, până la cele mai subţiri fragmente de rădăcină în care se sprijină, am afla că lucrurile banale provin din lucruri rele; nu neapărat malefice, vătămătoare, ci tot ca şi acesta, distructive, domolitoare. Cred că provin din piedici şi din îngrădiri neînfrânte ce au dus, într-un final, la modificarea viziunilor, a dorinţelor, a substanţei ce a pornit, iniţial, demersul progresiv.

Oricum, una dintre dilemele mele se referea la ce ar fi mai bine să fac. Ce ar trebui să fac. Ce ar fi mai inteligent să fac (pompos de inteligent), ce ar fi mai firesc, mai moral, ce nu m-ar afecta prea tare, ce m-ar clinti cât mai puţin posibil din centrul sferei mele neoriginale. Pe de altă parte, aş fi vrut să ştiu ce m-ar fi ajutat mai mult în viitor. Iar adevărul e că asta, de fapt, nu contează; pentru că acum am cel mai mult timp. Indiferent cât de inutil ar părea un lucru, am hotărât că dacă îmi doresc să îl realizez, asta voi face. Întreprindem acţiuni convenţionale toată viaţa, pentru ele avem întotdeauna răgaz şi ne stă în fire să amânăm. Orice. Până şi ceea ce ne face fericiţi. (Nu ştiu încă ce ne determină să ne impunem această suferinţă, o teamă, poate, sau o prostie ingenuă de proporţii colosale…)

“Nu vreau ca stânca personalităţii mele, chiar colţuroasă cum este, să fie rotunjită de valul social împotriva voinţei mele, pentru a deveni la fel ca celelalte pietre, adică fără identitate şi fără nume.”

 

Din trecut

Îmi vin în minte cuvinte complicate, puternic rezonante, în limbi şi voci străine şi, de câteva zile încoace, nu mă mai lasă să dorm. Mă doare capul. Tâmplele, urechile şi gâtul mi s-au transformat în tobe şi talgere tensionate; la ele cântă sângele precum un toboşar începător, iar gândurile, respiraţiile şi senzaţiile sunt amplificatoare defecte, pe care nu le mai pot controla. Nu mai aud nimic altceva în afara muzicii şi trebuie, trebuie să cânt.

Am călătorit. În spaţiu şi mai ales în timp. Iar acum timpul îmi joacă feste. Pe harta mea au mai rămas doar cercuri. Mari, mici, punctate, colorate, concentrice, suprapuse, noi, vechi, uitate, triste, fericite, părăsite, de sticlă şi de cafea, de noroi, drepte, strâmbe, pline, vide, translucide, iluzorii, …

Am obosit.

Sunt intr-o casă de la ţară şi nu pot să dorm.

Sunt pe străzile unui oraş străin şi vreau să merg acasă.

Sunt singură într-o sală de sport.

Sunt pe drum.

Sunt acasă.

E noapte şi toboşarul meu vrea să evadeze. Răni. Vrea să îmi deschidă rănile. Ştie el ceva, dar nu are să le găsească. E limitat de constituţia lui plasmatică, robotică, materială. Nu are suflet, nu are simţuri, e orb şi surd şi mut şi vrea să nege toate astea. Instinct.

Săracul. Râd de el. Râd de mine. Râd de neputinţa noastră lamentabilă în faţa propriilor demoni. Râd şi îmi vine să plâng.

Punct de vedere

Gânduri

Pentru anul ce are să se încheie curând îmi fixasem nici mai mult, nici mai puţin de patru obiective, dintre care doar pe ultimul şi cel mai nesemnificativ am reuşit să-l îndeplinesc. Dar nu-i nimic, mersul lucrurilor mi-a arătat şi alte perspective.

Nu pot acum să număr schimbările de care am avut parte, nu am răbdare, iar ele sunt multe multe… Eu nu anticipez, pentru că nu pot să urmăresc adevărul. Lucrurile, întâmplările, persoanele, vorbele la care sper eu sunt, de fiecare dată, departe de realitate şi de aceea, pentru mine toate sunt surprize, mai mult sau mai puţin plăcute, iar unele fără altele nu au niciun sens.

Cel mai mult preţuiesc amintirile, ele rămân şi nu mă deranjează că provin din lucruri ce s-au sfârşit. Pentru mulţi ar putea fi iluzii, iar iluziile sunt un fel de minciuni, însă pentru mine, amintirile sunt adevăruri. Poţi face afirmaţii pe care mai târziu lumea le va uita, poţi scrie şi apoi şterge cuvintele, dar în secret le vei păstra. Uităm doar ceea ce nu ne afectează. Restul nu poate fi decât negat, ignorat, ceea ce mi se pare că se opune legii firii. Nu poţi nega existenţa unui om pe care îl ai în faţă, nu îl poţi ţine în braţe prefăcându-te că e ireal. Iar asta este valabil şi pentru ceea ce ni se întâmplă; negând ceea ce am trăit e ca un fel de negare a sinelui.

Am rămas aşadar cu multe adevăruri şi deci cu multe lucruri de spus. Nu le-am dat glas până acum pentru că nu am găsit ocazii. Timpul nu a stat, nu s-a oprit niciodată, iar odată cu el am mers şi eu, ba în cercuri, ba în linii drepte, ba în forme complicate şi tocmai de aceea îmi e greu să definesc ce a trecut. Nu prea pot hotărî momentele exacte în care s-au petrecut anumite lucruri, mi se pare că s-au pierdut în ceaţă, însă nu într-una malefică, a uitării. S-au depărtat, pur şi simplu, de realitate; cu multe amintiri se întâmplă astfel la un moment dat şi tot atunci devin mai frumoase.

Am impresia că am trăit o vară continuă. Cel mai mult îmi plac verile, atât de mult încât parcă le adun pe toate într-un album, iar când îl răsfoiesc, îmi dau seama că am fost alta de fiecare dată, în fiecare an. Mi-ar fi greu să dispreţuiesc vara, să nu o apreciez la justa ei valoare, când tocmai atunci se petrec marile schimbări, atunci apar încercările şi tot atunci se solidifică şi pilonii ce vor sta la baza deciziilor pe care le voi lua. Vara îmi dă timpul şi liniştea şi toate celelalte lucruri de care mai am nevoie, atunci pot fi cel mai eu şi parcă totul se rupe de realitate. Realitatea e banală şi searbădă, iar vara nu e aşa, e specială…

La finalul verii, scriam:

“Nu pot să cred că se apropie toamna. Începutul verii îmi pare nebulos şi mult mai îndepărtat decât este în realitate. Multe s-au petrecut şi încă multe mă mai aşteaptă.

Nu mai deosebesc realul de imaginar; toate cele întâmplate s-au amestecat şi s-au împrăştiat până ce şi-au pierdut conturul – fiinţa ta le-a eclipsat pe toate. Plecarea ta mi se pare încă inabordabilă, simt că mă sufocă şi că nu-mi lasă nicio cale de scăpare. Nu sunt atât de tristă pe cât sunt de confuză, nu reuşesc să găsesc o continuare poveştii ăsteia ce nu mă duce acum nicăieri.”

Iar aceasta este doar o parte dintr-un adevăr inepuizabil.

De atunci, am tot făcut ceea ce ar fi făcut multă lume, asta însemnând inclusiv greşeli. Mi-am continuat drumul, nu am ales altul, nu am denigrat nimic din cele întâmplate, nimic din ceea ce am crezut; pe toate, toate, împreună cu părţi bune şi rele, am ales să le păstrez. Căci aşa sunt, în final, amintirile şi, independent de hotărârile mele, acestea sunt oricum fără de sfârşit.

Mai târziu, citeam:

“You have been in every line I have ever read, since I first came here, the rough common boy whose poor heart you wounded even then. You have been in every prospect I have ever seen since – on the river, on the sails of the ships, on the marshes, in the clouds, in the light, in the darkness, in the wind, in the woods, in the sea, in the streets. You have been the embodiment of every graceful fancy that my mind has ever become acquainted with. The stones of which the strongest London buildings are made, are not more real, or more impossible to be displaced by your hands, than your presence and influence have been to me, there and everywhere, and will be. To the last hour of my life, you cannot choose but remain part of my character, part of the little good in me, part of the evil. But, in this separation I associate you only with the good, and I will faithfully hold you to that always, for you must have done me far more good than harm… “

Nu îmi mai amintesc dacă îmi era teamă de finalul verii şi de începutul anotimpului ce mi se părea ca o nouă eră sau dacă îmi doream să îl întâmpin cu demnitate. Dar toamna-vară (sau vara-toamnă sau toamna ca o vară sau, pur şi simplu, vremea ce a urmat) nu a fost rea cu mine. A adus cu sine o mulţime de răspântii şi de surprize, prin urmare a lăsat în urmă amintiri/adevăruri, pe care nu pot acum, în iarna-vară, decât să le rerere…memorez.

Pentru anul acesta am sperat la mult, iar pentru anul ce vine, am speranţe încă şi mai mari. Mi-am pus în minte mult mai multe obiective şi am convingerea că le voi împlini. Mă simt în stare. Însă cel mai mult vreau să aflu ce se va mai schimba, ce va urma. Mă fascinează impredictibilitatea ce îmi e rezervată şi lucrurile pe care încă nici nu le-am aflat.

Am obosit să tot caut lucruri frumoase în groapa asta de gunoi şi totuşi, din când în când, se nasc aici şi sentimente pe care niciun glas şi niciun gând şi niciun fapt nu le mai doboară. Timpul trece şi la fel şi oamenii; mulţi vin şi toţi pleacă, unii ar vrea chiar să rămână, însă sunt valuri mult mai puternice decât ei.

Regret acum greşelile pe care le-am făcut şi pe cele pe care le mai fac şi în continuare. Am vrut să afli multe lucruri, dar n-am avut curaj să ţi le spun pe toate. Încă mai caut curajul ăsta uneori, dar cred că mi-am secătuit toate puterile şi toate sursele umane şi inumane. Acum, orice aş spune nu ar putea decât să urâţească adevărul. Nu îmi rămâne decât să sper că într-o zi vei şti şi sper că şi eu am să aflu.

 

Niciodată cerul şi strada şi pomii şi gropile şi trotuarele şi blocurile şi ferestrele şi ungherele în care mi se adună regrete şi uşile şi holurile şi scările şi mişcările şi culorile nu mi s-au părut mai nefericite. Lumea îmi e o rană, o prăpastie pe marginea căreia mi se mai sprijină doar călcâiele. Sunt o epavă, iar de aici, simt cum dindărăt vântul îmi umflă velele.

Vara îmi e departe. O mare şi un suflet într-o coajă de ou.